Cum să te laşi de suzetă..la 30 de ani

Când te laşi de suzetă, e ca şi atunci când te laşi de fumat!  (am să pun trademark pe asta:)

Nu trebuie să o ai în casă, pentru a nu cădea pradă tentaţiei siliconului magic care face linişte în casă, de asurzeşti, pur şi simplu.

Cine a inventat suzeta şi i-a zis pacifier în limba engleză a fost maaare OM, ştia ce ştia.

Fun fact, jurnalista din mine a căutat şi când a fost inventată. În 1901, de Christian W. Meinecke numind-o “a new and original Design for a Baby Comforter..  Ca să nu mai zic de confortul adus părinţilor.

Deci, prima dependenţă a copilului eu i-am dat-o! Mă autodenunţ! Problema e că de fapt dependenţa i-o creezi copilului dar şi ţie. Pe copil îl mai păcăleşti, dacă nu o vede, asta e, uită.Dar ţie ca adult, îţi e foarte greu să renunţă la ceva care aduce pace în casă.

Aşa că, m-am pus pe documentat: care e cea mai bună variantă de a te lăsa de suzetă: să îi pun usturoi pe ea, sau ceva cu gust nasol, să îi spun o poveste cum că a plecat suzeta peste mări şi ţări, să o ascund (dar asta însemna tortură pt mine pt că avea oricând opţiunea să i-o dau). Am avut multe încercări eşuate pentru că, la fel ca şi în sevraj, mă apuca mâncărimea  gândidu-mă, printre urlete cu lacrimi, că încă puţin nu îi strică copilului:) Şi ce dacă o să aibă dinţii de cal? N-o să se descopere până creşte el, că suzeta ar fi fost de vină.

Am găsit apoi cea mai elegantă soluţie: să o tai şi lui nu îi va mai plăcea. Gata! Zis şi făcut! Am luat foarfeca în mâna uşot tremurândă, şi am tăiat-o! De tot! Nu vă imaginaţi însă că le-am tăiat pe toate. Tot mi-am lăsat o plasă de siguranţă, pe care din fericire nu am folosit-o.

Foarte mândră de mine, i-am arătat o poză surorii mele care a făcut mişto de mine că trebuia tăiată treptat:) Well, too late! Copilul a inteles din fericire ideea şi acum are o dependenţă în minus..la 1 an jumătate. La fel şi eu 🙂

Ştiţi care e coşmarul care îi urmăreşte pe toţi foştii fumători? Că s-au reapucat de fumat!

Am visat asta de N ori în cei 7 ani (cred) de când nu mai fumez. Din fericire, încă n-am coşmaruri cu copilul pe care să îl prind pe ascuns că trage din suzetă:))

Ah, şi încă partea financiară nu se vede..adică bani n-am economisit din urma renunţării la dependenţă copilului 🙂

Asta micu’ doarme. Ce să fac mai întâi?!

Lucrez în radio. Întotdeauna am zis că un minut înseamnă muult. Pentru mine însemna, două fraze în plus  adăugate la o știre, sau verificarea temperaturilor în toată țara, sau editarea unei voci, etc, termeni tehnici, vă plictisesc.

Când eram bursieră la Europa FM, îmi amintesc că m-a chemat Andrada (directorul știrilor la aceaa vreme) la ea în birou. Eu, în naivitatea mea, am întrebat-o dacă e urgent pentru că ascult un Isărescu, Mugur Isărescu.  Pentru cine nu știe, asta poate dura cu orele, mai ales să îl înțelegi. Abia după mulți ani, am rememorat această amintire cu Andrada și mi-a zis că a fost uimită că aveam niște priorități :))

Revenind acum la viața actuală, cea cu copil. Cu greu sau mai ușor, la un moment dat copilul își face somnul de zi. Este acel moment MAGIC!  Start cronometru: În mintea mea încep întrebările: ce să fac mai întâi?

La început nu prea știam însă, și mă lăfăiam cu un serial, sau chiar apucam să mănânc ! Lux, nene! Și apoi, s-a trezit. A trecut o oră jumate instant. Parcă doar am respirat, și atât:)

A doua zi, o luăm de la capăt, dar plusez,  diversific programul: bag și un aspirator, că deh, nu stă nimeni după mine atârnat și mă pot mișca în voie. Mai că abia aștept să fac curat!

La un moment dat, încep să îndrăznesc mai mult, și mă cam lăcomeșc : cum adoarme,  mblu bezmetică prin casă: pun mâna pe o carte, dar apoi mă râzgandesc. Nu, mai bine mă duc la baie, singurăăă, mă spăl pe cap; nu, mai bine bag mașina de spălat, și in timpul asta fac și de mâncare. Nu, nu, mai bine stau un pic și apoi mă apuc de treabă (varianta asta nu e deloc recomandată întrucât Murphy există și imediat ce termini relaxarea, se trezește minunea, so it’s a No NO!).

Ca să nu mai zic de tentația telefonului și a Fb-ului. Nici asta nu e recomandată pentru că te ia valul cu click și like, și nu îl mai lași din mână. Pf! Iar scrisul pe blog sau dormitul ajung la coada listei, în caz că se întâmplă un miracol, și chiar nu am ce face cu timpul.

Și uite așa, încet încet, mă apuc de vreo 3 lucruri, încep unul și îl las pentru altul..apoi disperată, mă uit  la ceas, văd cum se scurg secundele, minutele …orele și rămân înlemnită, parcă nu mă pot misca, fiind nehotărâtă.

Curățenia am tăiat-o de pe lista lucrurilor de făcut atunci când doarme el, de când tot îi place să dea cu aspiratoul, ne jucăm împreună. Bun, pe asta am rezolvat-o!

Cititul e prea boem, avem toată viața să citim și să dormim, mâncatul e esențial însă, chiar vital, aș zice, deci ajunge pe primul loc. Deci ordinea câștigătoare e: făcut mâncare (și pt noi și pt el) mâncat si uitat la un serial, în timpul mesei, ca să economisim timpul.

 

În final, dacă apuc să fac măcar 2-3 lucruri, fie ele și spălat vase, un fel de mâncare din care să și mănânc, este genial!

Consider că acum mă pot înscrie cu ușurință la un concurs contracronometru. Uneori mă și minunez că, în timp ce la tv curge o emisiune de gătit în care unii fac 3 feluri de mâncare, eu am făcut vreo 3-4 acțiuni (deh, acum am prins experiență!)

Ps: Acest articol a fost scris evident, cândva seara:)

 

 

 

 

Aspiratorul, cel mai bun prieten

…nu, nu al meu, al copilului:)

Când eram însărcinată, colega mea  Nutzi, deja mamă experimentată în plânsetele nocturne, mi-a zis despre o tehnică miraculoasă de a linişti copilul cu colici: sunete de aspirator, feon sau maşină de spălat, aka. Sunete Albe.

Cum pe vremea aceea lucram la Radio 21 cu 3 băieţi în studio, am şi făcut mişto de această metodă, cum să doarmă copilul care are nevoie de linişte maximă, în huluiala de aspirator.

Dar ce să vezi, când a venit copilul pe lume, exasperaţi de plânsete, am zis să o încerc şi pe asta…  şi a fost linişteeee sau, ca să parafrazez un film : “Şi restul e tăcere”.

Aşa că piticul s-a învăţat cu acest zgomot de aspirator, mai ales pentru că foloseam şi batista bebeluşului (asta e o altă poveste despre cum aspiri mucii cu apiratorul de praf!).   Există chiar şi o aplicaţie de White Noise pe telefon ca să nu scoli vecinii la 1, 2 , 3 noaptea sau, mai rău, să plăteşti o factură enormă la curent şi să arzi şi aspiratorul.

Am ajuns la vârsta trecută de 1 an, când copil activ, vrea să vadă el tot, curios şi să facă ce face maică-sa. Eu dădeam zilnic cu aspiratorul pentru că am câine şi copil pe post de mop care se târa pe jos.

Am ajuns în perioada tantrumurilor, ( pentru cei neiniţiaţi, asta înseamnă tăvălit pe jos gen Je veux de bonbons ) copilul vrea şi el să dea cu aspiratorul şi cu mătura (căci uneori era mai uşor). Pe principiul, if you can’t beat them, join them, am decis să îi explic tot ce fac şi să îl las şi pe el să fie OMULEŢ MARE. Atât mi-a trebuitŞ de vreo 4 luni, cel puţin o dată pe zi trebuie să dea cu aspiratorul. Prima treabă de dimineaţă la 7, asta e… dacă nu ajunge la aspirator, aduce mătura şi făraşul. Ba mai mult, are o plăcere sadică aş zice: după ce termină de asamblat aspiratorul şi dat printre toate coltloanele ratate de mine de multe ori: după pat, sub pat sau sub mese,  mă pune ŞI PE MINE să aspir!

Lasă jos ţeava şi îmi arată gen: ” hai ia fă şi tu curat , ce numai eu să muncesc? ” 

Chiar şi în deplsare pe unde mergem, dacă vede o mătură, se apucă de treabă. Aşa ca să ştiţi dacă vă vizităm, să nu chemaţi Protecţia Copilului. 🙂

Vă daţi seama că îi fac poze şi filmuleţe mereu, mai ales ca să le ţin ca dovezi pentru când va creşte şi nu va face curat în camera:)

Dacă unii copii au poze cu maimuţa sau cu telefonul mai nou, în zilele noastre,  al meu are poze cu aspiratorul, nene!

Ps: Dacă aveţi nevoie de curăţenie, sunaţi cu încredere, îmi ştiţi nr de tel! 🙂 Mai fac un ban cinstit 🙂 

Copilul ascunde, mama pierde – combinație “periculoasă”

Este un lucru știut că pierd chestii și că mai ales că uit mereu câte ceva. Dar acu’ e acu,’ când și copilul din dotare ascunde lucruri.

Două zile am stat ca pe jar pentru că nu găseam cheile de rezervă de la casă.

Totul a început când copilul se juca și încerca să bage cheile în yală. Eu, mamă responsabilă, ce sunt, ce m-am gândit? Să ajut copilul să – și dezvolte abilitățile că cine știe când, la 1 an jumătate, are nevoie să deschidă o yală? Zis și făcut, chiar      l-am filmat cu telefonul, mândră că a reușit în doar 18 secunde , deci ar da bine o spargere 🙂

 

După acel moment, imortalizat, nu mai știu ce s-a întâmplat cu cheile… Pur și simplu am refăcut în cap orice traseu, scenariu, ni- mic. Nu îmi aminteam dacă i le-am luat din mână sau le-a ascuns el pe undeva. Fiind casă nouă, încă nu îi cunosc toate locurile lui de ascuns. Așa că le-am luat pe cele vechi la rând: mașina de spălat, frigider, congelator, dulapuri, sub dulapuri, sub pat/mobilă. NIMIC! M-am uitat de zeci de ori la filmuletul în care apăreau cheile ultima oară în posesia mea/a lui, în speranța că poate poate îmi amintesc ce a urmat. NOPE!

Am căutat și în gunoi, și nu doar în cel de acasă, ci în sacii pe care i-am lăsat în afara curții pentru că era zi de ridicat gunoiul. M-am uitat în stânga și în dreapta ca să nu ma vadă vecinii, și am căutat, așa, superficial:)

Ba chiar, exasperată și îngrozită că va trebui să îi mărturisesc soțului că am pierdut cheile, și mai mult că i le-am dat copilului, am zis să apelez și la un truc băbesc, pe care mi l-a spus draga mea mătușă. N-are ce să strice, zic. Am întors cu gura în jos o cană și dacă în 15 minute nu o găsesc, înseamnă că nu e în casă CLAR!

OK, am făcut-o și pe asta… Evident, nimic.

Resemnată, seara, îi mărturisesc lui Ștefan că am pierdut cheile de rezervă de la casă, dar îl asigur că nu pot fi decât aici, în zonă. Însă cum abia ne-am mutat, garajul nostru arată ca în jocurile de Hidden Objects, dacă le știți: o masă mare de obiecte mici și mari puse toate alandala. 🙂

După vreo oră, vine și îmi zice: “ai căutat peste tot cheile alea? Da’ în cizma mea dreaptă, din garaj ai căutat??! ”

Am răsuflat ușurată. Și cumva, s-a dovedit real și obiceiul băbesc, căci, nu-I așa, nu erau în casă..ci în garajJ

Cum să te știe tot satul în doar câteva minute

Mă urc în mașina soțului, ca o venerabilă fată de oraș, pentru că aveam nevoie să scot niște bani de la bancomatul din sat.

Pe la jumătatea drumului, fiind cu geamul deschis, aud un zgomot ca și când aș târî ceva .. mă prind imediat că e de la mașina mea. Trag pe dreapa, mă dau jos, și mă uit sub mașină. Nimic! Precizez că m-am oprit exact în centrul satului, unde erau niște băieți cu mașini tunate și care evident că râdeau de mine, dar nu dădeau semne că m-ar ajuta.

Un muncitor vine și îmi zice că e de la plăcuțele de frână. Încep să mă panichez. Mă sui înapoi în mașină, mai merg 5 m, scârțâitul devine și mai deranjant, de parcă aș tăia un metal cu un fierăstrău. Vine un alt șofer și îmi zice: “e de la plăcuțele de frână, e un service aici după colț, vedeți să nu rămâneți fără frâne, că e grav!”

Deja transpirasem toată, până acasă aveam vreo 2 km. Pun mâna pe telefon, îl sun pe Ștefan, care îmi zice că nu are cum să fie așa de grav, să vin liniștită încet acasă. Pe drum, trece pe lângă mine și poștasul pe bicicletă care îmi zice: “e de la plăcuțele de frână”! Deja tot satul se uita la mașina care scrâțâia și mergea cu 30 km la oră și cu fiecare metru înaintat mă simțeam un pic mai ușurată că ajung acasă.

Și ajung acasă..verifică Ștefan mașina…aveam o pietricică prinsă la roți, la plăcuțe!

Generația părinților ce poartă converși

7 din 10 părinți (moms& dads) poartă celebri converși sau mă rog, replici ale celebrei game. Nu este un studiu elaborat, ci atâția am numărat eu azi în parc, când eram cu copilul la locul de joacă.

Mi se pare că suntem o generație COOL, care ne definește ca atare: părinți în blugi și tricouri, care poartă converși. Îmi place chestia asta.

Suntem niște părinți care deși lucrăm în corporații, găsim timp să ne jucăm cu copii în parc, să ne prostim și să dăm în mintea lor. (despre socializarea părinților la locul de joacă, în curînd. Este o întreagă mafie.) Părinti care se așează pe jos și se joacă fața ascunselea cu copii, caută pietre sau se dau in leagăn.

Revenind, întotdeauna mi-a plăcut să fi trăit în alte perioade ale vieții, și să observ cum am evoluat sau uneori INvoluat. Acum, de când cu meseria asta de mamă, aș vrea să știu cum ne-au crescut ai noștri, și ei generația Converse.  Voi cauta măcar niște poze.

Ps. Acest articol nu este sponsorizat ( I Wish :))

Cu un măr nu se face cină

Cred că toţi prietenii noştri ştiu  celebra poveste în care  i-am făcut lui Ştefan o ciorbă nefiartă cândva, sau cea în care i-am servit un măr pe post de cină, în primele când ne-am cunoscut (pentru că eram la regim şi mie mi se părea ceva firesc:).

De când am copilul şi am stat pe acasă, mă uit la food network şi am învăţat câte ceva. Mă inspir din reţete şi îmi place să inventez chestii. Bine, şi pinterest-ul mă ajută cu pozele:)

Revenind la ziua de azi. Vreau să îi fac soţului un tort de ziua lui. Nu se omoară cu dulciurile, dar îi  place ciocolata şi cheesecake-ul. Pentru că e urât afară, nu am putut ieşi cu copilul ca să cumpăr biscuţi pentru blat, aşa m-am gândit  să încropesc ceva cu ce am prin casă. Abia aşteptam să văd cum iese tortul ca să îmi notez propria reţetă în caietul special primit recent cadou şi pentru care aşteptam o reţetă perfectă!

Foarte mândră de mine îi spun surorii mele că am făcut un blat pe care să nu îl coc din fulgi de ovăz, unt topit, piscoturi fărâmiţate şi făină.

La final când am zis făină, mi s-a aprins beculeţul..iar sor-mea zice: păi şi nu coci făina ?! Mda… noroc că m-am lăudat! Aşa că deocamdată e la cuptor … vă ţin la curent cum iese.

Ps: cei care veniţi în weekend în vizită, don’t worry. Pt voi cumpăr un tort separat!:))

Era să pierd iar copilul prin casă

1 martie 2016: Ziua în care m-am speriat DE propriul copil!

L-am lăsat dis de dimineaţă să doarmă cu noi în pat, dar am profitat că a dormit mai mult şi mi-am făcut şi mâncat, micul dejun în tihnă. Îl verificam la 10 min să nu cadă din pat. 

Am lăsat uşa deschisă ca să îl aud când se trezeşte.

La un moment dat aud paşi pe hol. Panicată dar şi cu un pic de frică, deşi câinele era lângă mine şi oricum eram ÎN casă, mă duc tiptil spre dormitor…. Copilul, vesel în 4 labe, venea spre mă-sa 😉 Nu pot săvă explic sentimentul de teamă/fericire/mândrie l-am avut.

Bine că nu am găsit direct patul gol:) 

Gluten party!

Aș face orice pentru copilul meu: Vorba aia, am renunțat și la vinuț (chiar dacă nu eram mare băutoare, atunci când e interzis, îl vrei cu ardoare), la lactate, o perioadă și la carne, ce să mai, mâncam frunze! Toate ca toate, nene, iubirea e iubire, până la GLUTEN!

Da, viața e foarte tristă fără el, și nu am știut asta până când n-am avut voie să mănânc aproape 3 săptămâni. Număram zilele, cu bețișoare AMR pe pereții care oricum vor fi mâzgăliți de copil soon enough. Pur și simplu, am trăit într-o constantă foame timp de 3 săptămâni. Îi compătimesc pe cei care trăiesc cu boala celiacă, sincer, și cred că cei care aleg ei singuri viața fără gluten sunt masochiști. )

O să spuneți că există faină fără gluten, la fel pâine, paste, mămăligă, nu frate, nu se compară. Nimic nu mă satura. Am zis că imediat ce termin cu  regimul impus, fac  party cu gluten! Azi a fost ziua cea mare!

(Atenție, urmează food porn:) Am uns unt pe o felie proaspătă de pâine făcută de mine, aburindă, cu semințe și probabil muult gluten, am adăugat o felie de brânză, șiiii….. de la prima îmbucătură am simțit untul topit pe felia de pâine, iar stomacul meu îmi zicea că mă iubește … S-a calmat, nu îi venea să creadă. Vechiul său prieten: gluten is back!  Extaz, vă, zic!

A urmat apoi orice pe care am pus mână și avea gluten, în această ordine: o eugenie, o ciorbă cu borș (da și ăla ale gluten, căci e din tărâțe) și o pizza făcută de mine cu fâină albă și integrală (să nu uităm totuși de siluetă:))

Așadar, de când sunt mamă văd viața cu alți ochi, însă nu mereu e de bine 😉

Poţi avea prea mulţi morcovi?

Hai că vă era dor de mine, ştiu eu! De aia, m-am gândit că ar trebui să vă scriu câte ceva să nu cumva să credeţi că mi-am ieşit din mână:) Nu, doamne fereşte!

Soţu’ face piaţa săptămânal de la magazinul din sat, care reprezintă sursa noastră de legume până când ies ţăranii la poartă cu recolta proprie. O dată pe săptămână, da? Reţineţi. Buun. Astăzi mă întreabă:

-Ce vrei să cumpăr?

– Morcovi.

– Iar? I-ai terminat pe toţi?

Eu, de-a dreptul ofuscată:

-Normal, îi gătesc zilnic copilului, şi nouă!

El se conformează. Ajunge acasă, desfac punga cu legume, iau morcovii. Lângă sacoşă, mă lovesc iar de aceeaşi pungă mare care zace de o săptămână pe hol cu piese de-ale lui (aşa credeam eu). Desfac şi pungă cu piese şi scule..şi îmi văd ochii…. morcovi! Alţi morcovi, de fapt, aceeaşi morcovi de săptămâna trecută.

Aţi putea spune că i se întâmpla oricui.

Aceeaşi zi, o oră mai târziu. Soţu’ a ieşit  din nou din casă. Îl sun.

-Ia te rog nişte verdeaţă.

-Iar s-a terminat? dialogul pare tras la indigo..

-Hai mă, crezi că nu stiu ce am în frigider? crezi că e ca şi cu morcovii ?

De data asta, el insistă: ai verificat şi sertarul? … logic că nu …

Acum nu am loc pentru toţi morcovii în frigider. Ştiţi vreo reţetă bună? 🙂